CAPITOLUL 6. DECIZII DE PORTOFOLIU

6.1. Mediul investiţional

6.1.1. Active reale şi active financiare [13, 26, 30, 32, 35, 37]

Bogăţia materială a unei societăţi este determinată de capacităţile productive ale economiei, de bunurile şi serviciile care pot fi oferite membrilor săi. Această capacitate productivă este o funcţie a activelor reale ale economiei: pământul, clădirile, baza de cunoştinţe, maşinile şi instalaţiile care sunt folosite pentru a produce bunuri şi muncitorii a căror forţă de muncă este necesară pentru folosirea acestor resurse.

Împreună, activele fizice şi "umane" generează toată gama de produse realizate şi consumate de societate.

În contrast cu activele reale sunt cele financiare, cum ar fi acţiunile şi obligaţiunile. Aceste active nu reprezintă în sine o bogăţie a societăţii. Acţiunile sunt doar nişte bucăţi de hârtie, care nu contribuie în mod direct la capacitatea productivă a economiei. Totuşi, aceste active financiare contribuie la capacitatea productivă a economiei pentru că ele permit separarea proprietăţii firmei de managementul acesteia şi facilitează transferul de fonduri către întreprinderile care oferă cele mai atractive oportunităţi de investiţii.

Activele financiare contribuie la bogăţia indivizilor şi a firmelor care le deţin, pentru că ele sunt creanţe asupra veniturilor generate de activele reale sau a veniturilor statului. Când un activ real folosit de o firmă generează venit, acesta este alocat investitorilor conform cu proporţia deţinută de ei asupra activelor financiare sau a hârtiilor de valoare emise de firmă. De exemplu, deţinătorii de obligaţiuni au dreptul să primească un venit funcţie de rata dobânzii şi valoarea nominală ale obligaţiunii.

Deţinătorii de acţiuni au dreptul la orice venit rămas după ce au fost plătite drepturile deţinătorilor de acţiuni şi creditorilor. În acest fel, valoarea activelor financiare rezultă din şi este funcţie de valoarea activelor reale care stau la bază.

Activele reale sunt active generatoare de venit, pe când cele financiare determină alocarea venitului către investitori.

Persoanele fizice pot alege între a consuma acum venitul obţinut sau de a-l investi. Dacă aleg ultima opţiune, ar putea investi achiziţionând active financiare.

Banii pe care o firmă îi primeşte când emite acţiuni sunt folosiţi pentru a achiziţiona active reale. În cele din urmă, veniturile generate de activele financiare provin din veniturile generate de activele reale care sunt finanţate prin emiterea de hârtii de valoare. În acest fel, activele financiare pot fi privite ca mijloace prin care persoanele fizice pot deţine creanţe asupra activelor reale în economiile dezvoltate.

O distincţie operaţională între activele reale şi cele financiare este prezenţa în balanţa indivizilor şi firmelor din economie. Activele reale apar numai din partea de activ a balanţei, în schimb, cele financiare apar atât pe partea de activ, cât şi pe cea de pasiv a balanţei.

Creanţa financiară a unui individ asupra firmei este un activ al acestuia, dar emiterea creanţei de către firmă reprezintă un pasiv pentru aceasta.

Agregarea tuturor acestor balanţe face ca activele financiare să se anuleze reciproc, lăsând ca rezultat numai suma totală a activelor reale ca bogăţie netă a economiei.

Alt mod de a distinge între activele reale şi cele financiare este de a observa că activele financiare sunt create şi "distruse" în cursul normal al afacerii. De exemplu, când un împrumut este plătit, atât creanţa creditorului (care este un activ financiar), cât şi obligaţia debitorului (care este un pasiv financiar) încetează să existe. În schimb, activele reale pot fi distruse doar accidental sau prin uzura lor în timp.

Activele financiare sunt materializate în înscrisuri care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective (dobânzi, dividende, etc.).

Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă: economie reală, respectiv procese materiale de producere a bunurilor şi serviciilor necesare pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei, şi economie simbolică sau financiară, adică procese de tip informaţional, reprezentate de mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare.

Prin separarea activelor în reale şi financiare se delimitează procesul de valorificare a activelor de producerea veniturilor, adică de rezultatul valorificării, numit generic profit. Activul financiar arată direct opţiunea pentru profit ca rezultat, independent de felul în care acesta se realizează: activităţi productive, comerciale, bancare, etc.

Activele financiare se pot clasifica în două mari categorii:

- active bancare – cele rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor asimilate acestora.

- active nebancare – cele rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi care sunt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. Acestea se împart, la rândul lor în active de capital şi în active monetare.

În practică, cele două mari categorii de active nu sunt întotdeauna strict delimitate, putând avea atât caracteristici ale activelor bancare cât şi a celor nebancare, un exemplu în acest sens fiind certificatele de depozit.

Titlurile financiare reprezintă modul de existenţă a activelor nebancare. Ele sunt exprimate printr-un înscris – sub formă materială sau ca înregistrare electronică – care atestă existenţa unei relaţii contractuale între emitent şi deţinător şi garantează drepturile posesorului lor. Din acest punct de vedere, ele fac parte din categoria titlurilor de valoare (de credit). În cadrul acestora, în literatura de specialitate se face distincţie între titlurile comerciale şi cele necomerciale. În categoria titlurilor necomerciale sunt incluse titlurile de valoare care rezultă din operaţiuni financiare pe termen scurt (instrumente monetare) sau pe termen lung (instrumente de capital).

Titlurile financiare pe termen lung – acţiunile şi obligaţiunile – au un rol deosebit în circuitul economico-financiar. Spre deosebire de titlurile comerciale, care servesc necesităţii funcţionării pieţelor de mărfuri, titlurile de capital exprimă în principal cerinţele mişcării factorilor de producţie. Ele permit transformarea unor valori imobiliare în valori mobiliare prin natura lor (acţiuni, etc.).

Titlurile financiare au o anumită valoare. Valoarea intrinsecă a titlului se determină prin calcul şi este funcţie de rezultatele plasamentului, de veniturile viitoare ale investiţiei, adică de profiturile probabile, dar incerte, produse de acest activ financiar. Valoarea de piaţă se formează în mod curent în raport cu cererea şi oferta pentru titlul respectiv şi reflectă estimările şi anticipările cercurilor de afaceri în legătură cu performanţele acelui activ al firmei emitente sau ale activităţii economice subadiacente titlului.

Totalitatea titlurilor financiare care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa de capital, în speţă la bursă, se mai numesc produse bursiere.

Din punct de vedere al modului în care sunt create, acestea se împart în trei mari categorii:

- titluri primare;

- titluri derivate;

- titluri sintetice.

Titlurile primare (sau titlurile financiare în sens restrâns) se împart la rândul lor în două categorii: titluri emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu, nume şi "equity instruments", adică instrumente de capitaluri proprii; titluri emise pentru atragerea capitalului de împrumut, numite şi "debt instruments" (instrumente de creanţă).

Din prima categorie fac parte acţiunile, iar din a doua categorie, obligaţiunile.

Caracteristica definitorie a titlurilor primare este că aceasta, pe de o parte, asigură mobilizarea de capital pe termen lung de către utilizatorii de fonduri, iar pe de altă parte, dau deţinătorilor lor drepturi asupra veniturilor băneşti nete ale emitentului. Deci investitorul este astfel asociat direct la profitul şi riscul afacerilor utilizatorului de fonduri.

Acţiunile sunt titluri financiare emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu.

Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă calea principală de mobilizare a fondurilor proprii, putându-se realiza atât la constituirea societăţii, cât şi cu ocazia majorării capitalului social.

Totalul acţiunilor emise de un agent economic constituie capitalul social. La emisiune, acestea poartă o anumită valoare numită valoare nominală, care rezultă, în principiu, din împărţirea capitalului social la numărul de acţiuni.

Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi preferenţiale. Acţiunile comune sunt cele mai uzuale şi ele dau deţinătorului lor legal dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor şi dreptul la dividende, adică la o parte din profiturile distribuite ale societăţii respective.

Obligaţiunile, sunt titluri care reprezintă o creanţă a deţinătorului lor asupra emitentului, care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Ele dau deţinătorului dreptul la încasarea unei dobânzi şi vor fi răscumpărate la scadenţă de către emitent, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul obligaţiunilor.

Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni:

- ipotecare: datoria fiind garantată cu ipoteca pe activele firmei emitente;

- generale: reprezintă o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea ca garanţie, a unui activ particular;

- asigurate: sunt garantate cu titluri asupra unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant;

- convertibile: pot fi preschimbate la opţiunea deţinătorului cu acţiuni ale emitentului;

- retractabile: pot fi răscumpărate la scadenţă de către firma emitentă;

- cu fond de răscumpărare: emitentul alimentează periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective.

Titluri derivate sunt produse bursiere rezultate din contracte încheiate între emitent (vânzător) şi beneficiar (cumpărător) şi dau acestuia din urmă drepturi asupra unor active ale emitentului la o anumită scadenţă viitoare, în condiţiile stabilite în contract. Spre deosebire de titlurile primare ele nu se exercită asupra veniturilor monetare nete ale emitentului, ci asupra unor active la care se referă, acesta fiind şi motivul pentru care ele se numesc derivate.

Există două mari categorii de titluri derivate: contractele "viitoare: - futures şi "opţiunile" - options.

Contractul futures este o înţelegere între două părţi de a vinde, respectiv a cumpăra un anumit activ - marfă, titlu financiar sau instrument monetar - la un preţ stabil, cu executarea contractului la o dată următoare. Prin urmare contractele futures pot servi unor scopuri de plasament, cel care cumpără sperând într-o creştere a acestora. Ele mai pot servi şi obţinerii de profit prin jocul de bursă sau pentru acoperirea riscului la activele pe care titlurile respective se bazează.

Opţiunile sunt contracte între un vânzător şi un cumpărător care dau acestuia din urmă dreptul dar nu şi obligaţia de a vinde sau cumpăra un anumit activ la o anumită dată viitoare,. drept obţinut în schimbul plăţii către vânzător a unei prime. După natura dreptului pe care îl conferă opţiunile pot fi: de vânzare ("put option") - atunci când cumpărătorul dobândeşte dreptul de a vinde activului; de cumpărare ("call option") atunci când dau dreptul de a cumpăra activul.

Produsele sintetice rezultă din combinarea unor active financiare diferite şi crearea pe această bază a unui instrument de plasament nou. Ele pot fi realizate din combinarea de contracte futures de vânzare şi cumpărare, de opţiuni PUT şi CALL, precum şi combinaţii între diferite tipuri de futures şi opţiuni. Cele mai cunoscute titluri de acest fel sunt contractele pe indici de bursă. Evoluţia indicelui de bursă este luată în considerare în procesul de plasare a capitalurilor iar în gestionarea portofoliului se urmăreşe realizarea unei structuri de titluri corespunzătoare structurii indicelui bursier.

Contractele asupra indicilor bursieri sunt negociabile pe piaţa la termen şi oferă investitorilor noi posibilităţi de investiţii şi de acoperire a riscului unui portofoliu compus din acţiuni. Dacă se anticipează creşteri ale cursului bursier, un investitor poate cumpăra acţiuni sau poate cumpăra un contract de cumpărare a indicelui bursier. Dacă se anticipează o scădere a cursului bursier pot fi vândute acţiuni sau se poate încheia un contract de vânzare a indicelui. Contractele asupra indicilor bursieri permit realizarea de speculaţii bazate pe creşterea sau pe scăderea cursurilor acţiunilor fără a deţine în mod efectiv un portofoliu de acţiuni.